Manifestul urii față de săraci

Despre romanul Arhanghelul Raul, de Ovidiu Eftimie, (Nemira, 2016) este destul de dificil de scris în cheie canonică, fiindcă din această alcătuire literară lipsesc elemente care în mod normal ar trebui să dea greutate oricărei analize serioase. E greu de scris și în cheie SF, fiindcă atât peisajul cât și motoarele narațiunii au doar vagi legături cu știința, dar mai ales fiindcă este lipsită de suprastructura ideatică și narativă care face de obicei deliciul amatorului acestui gen de literatură. Cel mai simplu este de scris despre această carte dacă o considerăm o înșiruire de glume (unele excelente) plasate într-un univers în care mitul, știința și tehnologia au înghețat la nivelul perceput de un licean boboc. Nu voi alege această ultimă variantă pentru că prefer să mă adresez acelora care mai cred că a scrie ceva înseamnă să ai noimă și rigoare și nu doar dreptul cetățenesc de a bumbăci tastele. Părerea mea e că romanul își propune să fie mai degrabă un manifest ideologic decât un text literar.

Plotul, narațiunea și alcătuirea personajului principal poartă o puternică și manifestă (și uneori autoerotică din puncte de vedere cultural) amprentă a autorului, iar stilul colocvial e adaptat de minune avalanșei de poante care se succed în ritm de sitcom american. Problema e că sursa umorului e perpetuu aceeași: o Românie putred-descărnată și niște români imorali și abrutizați de sărăcie. De aceea, personajele au o profunzime ceva mai mică decât grosimea foii pe care e tipărită cartea, iar undeva, pe la mijlocul lecturii, ai senzația că nu mai ai nimic cu adevărat nou de așteptat de la text.

În descrieri domnește uneori un haos deloc în măsură să ajute cititorul. Între Hades (zeu și tărâm), Iad și Infern nu e nici o diferență, la fel cum nu e nici între Scaraoțchi, Hades sau Dracul. Chiar acceptând că volumul se adresează unui public mai puțin atent la asemenea detalii, referințele mitice sunt năucitoare. „Aceleași lucruri, fără variații foarte mari. Bolovanul lui Sisif. Aceeași chestie incontinuu…” scrie autorul la pagina 36, confundând amuzant eternitatea cu inutilitatea. Hades i se adresează lui Raul vorbind despre „specia voastră”, ceea ce îl plasează pe zeul infernului într-o ciudată postură de definire a regnurilor mitice.  Nu e clar pentru cititor (ci doar probabil pentru self-esteem-ul autorului) nici de ce Raul nu devine demon ci arhanghel, că doar a ajuns în Iad.

Știu că există cititori pe care nu îi deranjează inconsistența științifică dintr-o carte publicată sub sigla SF. Ei bine, eu nu fac parte dintre ei. De aceea mi se pare că e tulburător să vorbești despre unii care  „găuresc tavanul spre celălalt univers din sus” (pag 34). Fără plăcere am citit și o explicație ciudată a felului în care merge locomotiva Șoapta lui Zamolxe, care ilustrează didactic cum se poate face confuzie între masă și greutate (pag 66).

Spuneam mai sus că la un moment dat se instalează plictiseala. Momentul acela este tocmai punctul în care fiecare autor de SF trebuie să dea măsura înzestrării lui pentru crearea de lumi. Din păcate, odată extras din universul călduț și arhicunoscut al unei „Românici” proprii, autorul răstoarnă autobaza cu clișee. O gară este de fapt o replică la indigo a sediului central al organizației Man In Black, care la rândul ei copiază un bar din Mos Eisley, Drojdierul Timpului e coborât și el dintr-un personaj din Matrix, iar Maria e Guinan toată ziua, barmanul de pe Enterprise din seria The Next Generation. Conștient și el de transparența acestor asocieri, autorul alege totuși să o transforme pe Maria în însuși Dumnezeu, furnizând în acest fel probabil singura surpriză a romanului. Cade însă iarăși în clișeu când ne explică modul în care Maria îi ocolește pe români.

Ajuns în acest punct, m-am întrebat de ce a stârnit totuși atâta patimă binomul Eftimie-Raul. Din păcate, lectura atentă a cărții mi-a confirmat ceea ce am presupus încă de la început: romanul e mai degrabă un manifest jurnalistic, el se adresează unei categorii de cititori aparținători unei presupuse elite mai degrabă economice, pentru care e normal și drept să spui absolut orice, indiferent cât e de fals și de atroce, doar fiindcă poți să o faci. Arhanghelul Raul e o bucată literară care va face deliciul teoreticienilor renegocierii contractului social din perspectivă neocon, e (mini)romanul unei uri viscerale față de cei mulți, față de cei săraci, identificați nu doar social ci și rasial sau geografic. Uitați cum începe cartea!

Până și cel mai prost om de știință știe că universul ăsta în care trăim, cu doar trei, hai patru, dimensiuni este un univers de săraci și că, în realitate, există un infinit de universuri, un infinit de dimensiuni, pentru oamenii care-și permit.

Trecând peste inabila propoziție principală a unei fraze care ne spune că universul este… un univers, trebuie să remarc curajul autorului de a-și delimita încă de la început audiența și de a-și afirma ferme convingeri de viață. Iar exemple în sensul acesta sunt multe în carte.

Următorul pasaj poate sta, e drept, sub dubiul ironiei, deși e limpede din întregul roman că, pentru autor, orice călător cu trenul este un plebeu scârbos și sărac:

AManifestul urii față de săracișa sunt ei, călătorii, prinși în lumea lor, nu știu că în spatele unei banale întârzieri de tren sunt evenimente mult mai importante, care țin în cumpănă soarta universului. Nu, ei, egoiștii, oamenii mici se gândesc numai la ei și la cum vor întârzia câteva ore în viața lor mică și lipsită de sens. Niște meschini nerecunoscători. (pag 92)

Ceea ce urmează însă arată clar miza scrierii acestei cărți. Gara din Brașov de pildă, este descrisă ca fiind o clădire multilateral jegoasă, ceea ce ar putea părea ciudat fiindcă autorul e brașovean. Noroc că ne lămurește: (…) imediat după curățenie, gara pare jegoasă. La acest aspect contribuie și cetele de țigani veniți (venite? n.a.) din satele învecinate la cerșit și la furat, plus oamenii de ordine, care au gara ca obiectiv, veniți din județele Moldovei la furat. (pag 97).

La pagina 120 citim următorul dialog:

— Ce Buzău? N-am auzit niciodată de universul unidimensional de la Buzău.

— Păi, ăia nu recunosc că-s moldoveni, vrei să recunoască acum că stau într-un univers cu o singură dimensiune, ca săracii-săracilor?

La pagina 132, Ovidiu Eftimie ne delectează cu părerea domniei sale despre ce este și cu se ocupă SRI. Nu reiau citatul că e ditamai pagina. Ideea e că SRI e fosta Securitate, că înregistrează tot, că manipulează masele prin cântecele formației Holograf care scrie cântece proaste, dar pe care le cunoaște toată lumea. Scopul e evident: îndobitocirea celor săraci.

Băieții de pe bulevardul Chișinăului din București (sugestivă alegerea toponimiei!) sunt „âmbrăcați în trening și beau bere” în fața blocului. Până să intre în atenția autorului ei fac mișto de mama unuia care e absent și care e prostituată pentru studenți.  (pag 140)

Concluzia romanului survine brusc, la pagina 167 în meditația unui personaj.

Viitorul a devenit prea complicat pentru mine. Sunt fiu de țărani, nu trebuia să fiu atât de deștept, să știu atâtea. Sunt obosit.

Cu câteva zile în urmă, în timp citeam cartea, am scris așa:

Am citit niște pagini din guru-Eftimie. Cred că suntem în fața unui mare cancan: mai țineți minte cum unii literați ziceau că „Groapa” e scrisă de fapt de G.M. Zamfirescu, al cărui copil (literar și metaforic) din flori ar fi fost Eugen Barbu? Păstrând proporțiile, am aceeași senzație despre Eftimie: oare are vreo legătură cu Groșan? Că temele și discursul îs identice. Bon… peste ani și cu mari deosebiri stilistice. Așa cum „Groapa” cam seamănă cu „Maidanul…” mi se pare că „Arhanghelul…” a poposit oleacă pe „Planeta mediocrilor”.

Iar acum, completez: singura asemănare e cea de abordare umoristică a unor realități care nu pot fi spuse decât în mantia textului de ficțiune. Problema e că Groșan critica puterea, pe când Eftimie joacă pe ritmuri bonjuriste.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *