Thrilleeeeer! Thriller night…

Încă decuseară studiasem intens prognoza meteo, mai cu seamă că fulguia binișor și copilul are teză la prima oră. Am fost prevăzătoare ieri și am scos mașina din curte, am lăsat-o cât mai aproape de drumul național, care e negreșit deszăpezit, dar uneori e dincolo de un troian paralel cu el. De la sărăriță. Am lăsat mașina descuiată ca să nu mai dezgheț portierele cu uscătorul de păr. Mi-am pregătit mătura, măturița de rezervă, racleta bună, racleta pe care nu m-am îndurat să o arunc, un kil de lichid de parbriz care miroase a țuică, un litru de ulei pentru motor…

Pe la 6, mă trezește alarma în care Gollum șoptește „my precios” și îmi lipesc nasul de geamul rece: fulguie frumos! Mă dezmeticesc, mă spăl, fac ceaiul de goji pentru mine. Și cafeaua pentru fiică-mea. Storcesc tartina copilului în ramolitul sandwich-maker (chiar așa, de ce nu e tartin maker?) și-o plimb tot parterul spre camera încă presurizată (asta e altîă poveste) a teenager-ei, cu pisica Panda mieunînd a sfârșit de lume în timp ce linge dâra de mozzarella evadată de sub șuncă.

Gata! Căciulă, mănuși, geantă… mă avânt afară. Întuneric, evident. Din cei trei stâlpi care ar fi trebuit să-mi lumineze calea spre poartă, doar unul e util. Al doilea are becul arssudat de dulie, iar al treilea s-a sinucis într-un trandafir, de supărare că stă în colțul casei și-l bate vântul din toate părțile. Oricum, știu drumul până la poartă: stânga, ușurel, ca să nu cad pe gresia din fața ușii, dreapta, pantă mare, cu ochii pe jos ca să nu mă împrietenesc iarăși cu șanțul pentru pluvială.

Dar stai!

Thrilleeeeer! Thriller night… cum cânta Michael.

Printre gene, zăresc o siluetă neagră, lipită de portița mică, chiar lângă Nubira. Îmi propun să mă opresc, să gândesc… să sun la 112… să fac ceva… ceva inteligent… Dar mă trădează ghetele. O pornesc ușor la vale, într-o alunecare implacabilă spre necunoscut. Inima mi-o ia din loc, urechea internă se chinuie să-mi mențină echilibrul. Prinsesem deja ceva viteză când constat că intrusul are și un par în mână, pe care începe brusc să îl agite. Totul, într-o tăcere ciudată.

Alunec și gândesc! Nu poate fi copilul vecinei de peste drum, că el e tare subțirel. Nu are cum să fie Dorel poștașul, că e prea devreme pentru plicuri de la ANAF. Nu e nenea de la gaz, că nu e reflectorizant. Nu pare a fi vreunul (camuflat natural în întuneric) care strânge fier vechi, că nu văd nicio căruță pe-aproape. Apoi mă prind: e un „man in black” care îmi fură mașina! E așa veche că nu mai găsește alta pentru studiu. Apoi mă lovesc de poartă și mă lățesc acolo printre zăbrele.

În acest moment, o voce răgușită, cunoscută și dragă, îmi răzbate în urechi: „Sărut-mâna”. E Dorel… cel bun… e vecinul nostru care flutură mătura din care zboară zăpadă. Își intrase în mână cu mașinile cu care porneau acușica la drum el, nevasta și cele două fete ale lui. Și cât lăsase Volkswagen-ul să ia „curent”, dragul de el a deszăpezit și Nubira noastră. Cu tensiunea încă crescută, îi mulțumesc cât pot de frumos. Căci mare bucurie mi-a făcut!

Și iaca-așa am mai bifat o dimineață cu plecare la timp din Tomești Deal 283. Că nu ne iese chiar mereu și nu neapărat din cauza zăpezii. Are Nubira asta noroc că ne atașăm de lucruri și nici nu vrea să se strice chiar iremediabil ca să o abandonăm pe drum la REMAT! Trecem iarna în aceeași formație!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *